Patrimoniu imaterial
Patrimoniul imaterial (sau intangibil) este firul invizibil care leagă oamenii de patrimoniul lor material—la fel cum solidaritatea și multiculturalitatea leagă o comunitate.
Patrimoniul imaterial (sau patrimoniul intangibil) reprezintă totalitatea tradițiilor, expresiilor, cunoștințelor și practicilor transmise din generații, care definesc unitatea si diversitatea culturală a unei comunități. Spre deosebire de patrimoniul material (clădiri, obiecte, monumente), patrimoniul imaterial este viu, dinamic și dependent de oameni.
Patrimoniul material—monumente, artefacte, arhitectură—este moștenirea vizibilă a unei culturi. Este ceea ce putem arăta, păstra și expune. Dar fără elementele imateriale—povești, ritualuri, credințe și practici împărtășite—aceste obiecte riscă să devină relicve goale. Patrimoniul imaterial insuflă viață în piatră și lemn. El dă un rost locurilor pe care le vizităm și obiectelor pe care le moștenim.
Fără patrimoniul imaterial, patrimoniul material devine static—ca o fotografie fără poveste. Iar fără solidaritate, o comunitate este doar un grup de oameni. Este ceea ce nu se vede, dar se simte, care dă sens atât patrimoniului, cât și relațiilor dintre oameni. El ne ajută să înțelegem cine suntem astăzi, de unde venim și cum ne raportăm la lume. Protejarea lui înseamnă susținerea diversității culturale și respectul față de comunitate.
Fără patrimoniul imaterial, obiectele rămân mute. Cu el, rămân vii.
Toate fotografiile alb-negru sunt utilizate cu permisiunea Montanhistorisches Dokumentationszentrum (montan.dok) beim Deutschen Bergbau-Museum Bochum/Bergbau-Archiv Bochum (BBA).
Noroc Bun! Este o formă de salut zilnic folosit între mineri, dar și cu rol de a transmite întoarcerea din mină sănătos, fără incidente, sau noroc în găsirea minereului. Înrudit cu germanul „Glück auf”, martor al diversitatii culturale de la Rosia Montana, pe langa multe altele. Minerii își salută astfel colegii la începutul turei, uneori însoțit de o strângere de mână sau o bătaie pe umăr. Era folosit si la botezul noilor mineri, un „Noroc bun!” rostit în cor, ca semn de acceptare în comunitate.
Patrimoniul intangibil la Roșia Montană
Istorie orală și povești ale minerilor
Tradiții și obiceiuri locale
Cântece minerești
Practici și meșteșuguri
Festivaluri și manifestări culturale
Dialect și expresii locale
Exemple de patrimoniu
Patrimoniul imaterial din Roșia Montană
Istorie orală și povești ale băieșilor (minerilor)
Una dintre cele mai cunoscute legende este cea a vâlvei băii, spirit feminin, stăpâna a minelor, care păzește comorile din adâncuri, care apare sub forma unor lumini sau umbre care se mișcă prin baie (mină). Vâlva buna îi ajută pe mineri să găsească aurul, dacă aceștia nu sunt conduși de orgoliu, intenții ascunse sau egoiste, iar vâlva rea îi pedepsește pe cei lacomi , provocând accidente sau rătăciri în galerie.
O alta legenda sunt morojnițele, spirite ale iernii, asemănătoare cu ielele, care bântuie pădurile din jurul Roșiei Montane. Se vorbește că pot aduce viscol sau pot fermeca oamenii care le privesc prea mult. Legenda lor este mai puțin cunoscută, dar face parte din folclorul local.
Blestemul aurului, o altă poveste din Roșia Montană, spune că aurul este „blestemat”, nu pentru că ar fi fatal sau periculos, ci pentru că aduce conflicte, lăcomie și distrugere. Mulți localnici cred că extragerea aurului fără respect față de natură și tradiție atrage nenorociri.
Acestea sunt puține dintre poveștile spuse în familiile baieșilor, deocamdată transmise oral, dar aceste povești păstrează legătura dintre oameni și munte.
Traditii și obiceiuri locale
La Roșia Montană avem obiceiuri comunitare ca ,,Pologul”, adică strânsul fânului, o activitate agricolă care aducea comunitatea împreună, „Ștrincănitul”, adică împletirea firelor textile.
Pe langa aceste obiceiuri, sunt sărbătorite Ziua Minerului (6 August) care marchează comemorare mineriilor uciși în greva de la Lupeni din 1929 sau alte victimele ale accidentelor de muncă din minerit, sau sărbătorirea în 4 Decembrie a Sfintei Barbara (cunoscută și ca Sfânta Varvara), ocrotitoarea minerilor, zi în care nu se lucrează în baie și se organizau petreceri comunitare, cu cântece minerești, mâncare tradițională și povești despre viața în mină.
Jocul Fășingarilor, este un joc popular, practicat în perioada premergătoare Postului Paștelui. Numele „fășingari” vine de la „Farsang”, un cuvânt de origine germană și maghiară care desemnează perioada carnavalului, iar scopul este de a alunga spiritele rele, de a marca sfârșitul iernii și începutul unui nou ciclu agrar.
La Roșia Montană, Deschiderea Islazului este un obicei tradițional care marchează începutul sezonului de pășunat pe terenurile comunitare. Este parte din ciclul agrar și spiritual al comunității, alături de alte momente-cheie precum „Repornirea Șteampurilor” sau „Ziua Minerului”. Evenimentul arată comuniunea cu natura și solidaritatea rurală.
Repornirea Șteampurilor la Roșia Montană avea loc primăvara, imediat după dezghețul apelor, când debitul pârâurilor permitea din nou funcționarea instalațiilor hidraulice (Șteamp, mașină folosită pentru sfărâmarea minereurilor (aurifere). Din germanul „Stampfen“). Era un moment simbolic care marca începerea sezonului de lucru în minerit, iar întreaga comunitate, odată cu natura, ieșea din iarnă, dupa ce fuseseră oprite în noiembrie, când începeau primele înghețuri și se încheia ciclul anual al activităților miniere.
Cântece minerești
Cântecele minerești din Roșia Montană și din zonele miniere ale Apusenilor și nu numai, sunt parte importantă a patrimoniului cultural local. Ele reflectă viața grea din subteran, solidaritatea între mineri și respectul față de natură. „Mărie, dragă Mărie”, „Noroc bun, frate miner” sau Imnul Minerului, „Sub munte, în galerie” sau „Cântec pentru Barbara” abordează teme ca munca în mină (sau ,,baie” cum zicem noi aici), aurul, muntele și solidaritatea. A existat și încă există Corul Minerilor din Roșia Montană. El era însoțit și de o fanfară. De fapt, corul și fanfara sunt tradiționale în toate asezarile miniere din România și Europa, fiind aduse și duse mai departe de coloniști sau oameni liberi ce migrau în căutarea unui loc de muncă.
Practici și meșteșuguri
Prelucrarea lemnului, tencuielile pe baza de var și utilizarea pietrei în construcții sunt practici moștenite și adaptate la resursele locale. Un element arhitectural foarte prezent sunt zidurile din piatră seacă, numite ,,mauri”, derivat al cuvântului german ,,Mauer”.
Tehnicile mineresti au fost dezvoltate în peste 2000 de ani. Dacă inițial a fost vorba de exploatare aluvionară, tehnicile folosite în subteran și pentru prelucrarea minereului au cunoscut evoluții constante. Tehnici ca folosirea apei și a focului pentru slăbirea rocii, sau săparea manuală cu ciocane și dălți a galeriilor au culminat cu tehnici moderne ca utilizarea pulberii negre, a dinamitei sau a aerului comprimat, toate acestea modelând cele 4 masive muntoase ale zonei, lasand moștenire o rețea mare de galerii subterane.
Alți martori ai mineritului sunt haldele de steril dar și o carieră deschisă. La suprafață, minereul a fost prelucrat în principal prin metoda sfărâmării cu ajutorul șteampurilor, instalații din lemn acționate de apă, folosite pentru zdrobirea minereului. După măcinare, aurul era separat prin spălare cu ajutorul șaitrocului (vas de lemn, cu fundul curbat, folosit la separarea aurului din minereul sfărmat). Pentru alimentarea constantă cu apă a acestor instalații au fost construite, de către comunitate, tăuri (lacuri artificiale) pentru acumularea apei necesare. Acestea sunt exemple de inginerie populară, cu baraje din piatră și sisteme de control al nivelului apei făcute din lemn. Ele sunt o parte importantă a peisajului minier de la Roșia Montană.
Limba, expresiile locale și solidaritatea
Multiculturalitatea de la Roșia Montană este un fenomen complex, strâns legată de istoria mineritului și de conviețuirea mai multor comunități etnice și religioase într-un spațiu restrâns, dar foarte dinamic. Pe lângă toleranța dintre șase culte religioase, multiculturalitatea a influențat și limbajul local, prin preluarea și adaptarea unor termeni de la diversele etnii care au venit aici (romani, germani, maghiari, slovaci, sârbi, bulgari, roma etc.). Avem un limbaj tehnic comun, povești și legende similare, ne numim protectorii la fel, avem chiar și nume de familie comune sau înrudite. Se vorbeau mai multe limbi în comunitate: română, maghiară, germană, slovacă.
Termeni tehnici din minerit au fost preluați și adaptați din germană (korf, stolln), maghiară (gyufa, Bánya) și latină (aurum, arrugiae). Numele localității are forme în mai multe limbi: Roșia Montană (română), Verespatak (maghiară), Goldbach (germană). Toate aceste expresii adaptate local din mai multe limbi (latină, slavă, germană, maghiară) sunt martori ai legăturilor dintre comunitățile minerești. De la Schemnitz, Goslar sau Freiberg din Germania, trecând prin Banská Štiavnica din Slovacia, Roșia Montană este înrudită prin cuvinte, practici minerești și tradiții, cu toate acestea.
Iată câteva exemple:
Băieș - Miner, persoană care lucrează pe „Baie“
Baie - Mină. Din maghiarul „Bánya“
Șteamp - Mașină folosită pentru sfărâmarea minereurilor (aurifere). Din germanul „Stampfen“
Fistău - Ciocan de mărime mare. Din germanul „Fäustel“ prin intermediul maghiar „Fustély“
Tău - Lacuri, la Roșia Montană, create de om, cu scop industrial. Din maghiarul „Tó“ sau
germanul „Teich”
Corfă - Coș de nuiele împletite în care erau cărate pietre. Din germanul „Korf“
Ghiufe - Chibrit. Din maghiarul „Gyufa“.
Memoria colectivă a rezistenței civice
La Roșia Montană, patrimoniul imaterial nu înseamnă doar tradiții și obiceiuri străvechi. El include și memoria foarte recentă a luptei comunității locale și nu numai, pentru protejarea locului, o formă contemporană de patrimoniu care vorbește despre curaj, solidaritate și responsabilitate civică.
În fața amenințărilor asupra mediului și patrimoniului, locuitorii din Roșia Montană și mulți oameni alăturați cauzei, au devenit simbol al rezistenței împotriva corupției. Protestele, dezbaterile publice, campaniile de informare și mobilizarea națională și internațională au creat o rețea de rezistență care a depășit granițele satului, inspirând mișcări civice în întreaga țară.
Ea a fost transmisă prin povești personale, fotografii, cântece, bannere și simboluri ale protestului, a generat un sentiment de apartenență, care continuă să fie activat în inițiativele culturale și educaționale si reprezintă o lecție de democrație participativă, în care cetățenii au demonstrat că vocea lor contează.
Astăzi, această formă de patrimoniu imaterial trebuie recunoscută, documentată și valorificată. Ea nu doar completează istoria locului, ci oferă un model de implicare civică și de apărare a valorilor comune.